Activitatea literară a lui Arghezi se desfăşoară pe mai bine de şapte decenii, într-o varietate de forme publicistice fără precedent. Astfel, Arghezi a alternat poezia cu ziaristica, a fondat reviste şi ziare, a scris pamflete, romane şi povestiri. Se poate spune că Arghezi a fost o personalitate singulară şi incomodă care, chiar dacă a colaborat la numeroase publicaţii, nu a aderat afectiv şi intelectual la spiritul acestora. Ca şi Al. Macedonski mai devreme, Arghezi străbate în mod firesc mai multe şcoli şi vârste literare, astfel încât se poate spune că a interferat cu toate curentele literare ale epocii sale, fără însă ca vreunul să îl poată revendica în mod legitim.
Arghezi a debutat sub semnul influenţei parnasiene, fără a neglija însă unele teme, toposuri sămănătoriste, cultivate însă într-un moment în care această orientare era în disoluţie (Arheologie, Belşug, Inscripţie pe o casă de ţară). Poeziile cu care Arghezi atrage pentru prima dată atenţia sunt cele din ciclul Agate negre, un ciclu poetic unitar, care nu excelează prin originalitate, din care autorul nu va publica în volum decât câteva.
Inspiraţia şi tonalitatea sunt baudelairiene, existând însă şi ecouri din Eminescu, ecouri ce vor persista până târziu în creaţia elegiac-sentimentală a poetului. În aceste versuri de început se fac simţite şi tonalităţile de revoltă socială (Rugă de seară). Arghezi îşi consolidează în această primă etapă o mai largă reputaţie de pamfletar de o mare violenţă verbală şi de o totală lipsă de reverenţă la adresa personalităţilor epocii. Se poate spune că, la fel ca în cazul lui Macedonski, omul a dăunat multă vreme operei. După apariţia ziarului propriu, Bilete de papagal, scriitorul îşi afirmă în mod plenar dubla sa vocaţie: aceea de poet şi de pamfletar liric.
Drama poetului rezultă, la Arghezi, tocmai din pierderea conştiinţei, eului, a individului, dar şi din absenţa unei modalităţi de comunicare autentice cu ceilalţi. Deşi tonalitatea generală a liricii lui Arghezi e mai degrabă sumbră, poetul încearcă experienţa unei viziuni lucide, ignorând autoiluzionarea sau amăgirea. Există, pe de altă parte, un radicalism în problematica înţelegerii în poezia lui Arghezi, ceea ce dovedeşte substratul său intelectualist. Eşecul acestui continuu efort de clarificare lăuntrică reprezintă o dramă care conferă o tensiune unică poemelor şi umanizării eului liric. Poetul nu încearcă deloc să se desprindă de infernul terestru, să evadeze în transcendent. Pentru Arghezi nu există, aşa cum s-a mai spus, un spaţiu al ipotezelor metafizice sau al nostalgiilor onirice ori evocatoare. Visele poetului sunt, de fapt, adevărate coşmaruri, halucinaţii, stări de conflict între luciditatea conştiinţei şi spaimele necunoscutului. Drama lui Arghezi e aceea a conştiinţei temerare, neliniştite şi lucide, chiar dacă mereu contrazise de o realitate imundă. La originea atitudinii contestatare, nonconformiste a poetului se află, astfel, o exacerbare a facultăţilor perceptive, pe fondul unui deficit general al înţelegerii. Vederea monstruoasă şi sensibilitatea exacerbată alimentează în egală măsură arta poetului, dar şi pe aceea a pamfletarului. Râsul scriitorului satiric se declanşează întotdeauna în momentul în care surprinde ridicolul sau grotescul, stări limită ale condiţiei umane. Atitudinea generală a scriitorului e aceea de opoziţie, de înverşunare pătimaşă care îşi depăşeşte uneori obiectul. Poetul se află, de altfel, la antipodul artistului clasic, el nu încearcă să sublimeze impulsurile care provin din infernul său lăuntric. Există însă şi oaze de frumuseţe calmă în universul arghezian, încât spaţiul edenic al lui Arghezi este cel bucolic, al naturii simple, al copiilor, gâzelor şi animalelor. Gândirea, pe care poetul o numeşte, într-un vers, “otravă” intervine în acest univers edenic cu îndoielile şi spaimele ei, astfel încât acest paradis dobândit e doar bucolic. În contextul epocii sale literare, poetul se află într-un semnificativ contrast cu stilul regresiv nostalgic al spiritelor ce caută “poeticitatea” în formule intelectualiste sau raţionale. În 1961, Tudor Vianu arată că “rolul istoric al lui Arghezi a fost să depăşească eminescianismul, prezent încă în opera atâtora din poeţii generaţiei lui. Renovarea liricii româneşti, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influenţă a poetului Luceafărului, este consecinţa cea mai importantă produsă de afirmarea lui încă din al doilea deceniu al veacului nostru”. Volumul Cuvinte potrivite permite o aproximare a nivelurilor temporale, de la accentele parnasiene şi simboliste (Potirul mistic, Caligula) până la reflexele eminesciene în elegiile erotice din Agate negre. Ciclul Psalmilor constituie nucleul dramatic al viziunii poetice argheziene. Omul şi Dumnezeu apar aici angajaţi într-o dispută fără soluţie, plină de fervoarea căutării şi a identificării. Poet profund religios, Arghezi îşi asumă o condiţie paradoxală: aceea de a nu accepta dogma, dându-şi seama de imposibilitatea trăirii şi simţirii autentic religioase în afara dogmei.
Cosmicul şi miniaturalul devin dimensiuni familiare ale acestei lirici care pendulează între gingăşia copilăriei şi duritatea infernală a viziunilor sociale. De la puritatea misterului erotic, până la învolburarea metafizică în faţa morţii – conştiinţa poetului înregistrează un traseu sinuos.
Discursul poetic al lui Arghezi se manifestă prin confesiunea directă sau prin structuri metaforice dintre cele mai neaşteptate, astfel încât poetica lui Arghezi nu seamănă în sintaxa şi stilistica sa cu nici o tradiţie. Flori de mucigai (1931) exprimă experienţa detenţiei, poeziile putând fi citite şi în registru simbolic, ca anticameră a morţii, evocare a unui univers concentraţionar, în care impulsurile umane primare abandonează măştile convenţiilor şi dezvăluie goliciunea disperării.
Spaţiul închis (chilia monahală, celula închisorii) transmite spaima agresiunii şi tendinţa evadării. Umanitatea Florilor de mucigai e violentată, iar starea predilectă a eului liric e aceea a unui coşmar alcătuit din figuraţii monstruoase. În aceste poezii fantasticul viziunii eliberează figuri groteşti, omenescul fiind înlocuit cu bestialul. Galeria tipologică e magistrală: halucinaţi, androgini, dereglaţi, indivizi torturaţi de ideea păcatului închipuie o lume chinuită de vise, crime şi instincte dezlănţuite.
Erosul arghezian nu mai e melancolie eminesciană, ci febră fiziologică, ispită biblică şi coşmar al simţurilor (Streche, Rada, Tinca). Femeia e, aici, întruchiparea unei demonii, precum în viziunile pustnicilor. În scenele de ansamblu din aceste volume (Cina, Dimineaţa, Morţii, Galere, Convoiul) ideea dominării e ridicată la dimensiunile condiţiei umane înseşi. Tendinţa fantastică e prezentă şi aici, unde viaţa închisorii oferă situaţii de un verism savuros, evocate narativ, cu o mişcare a epicului ce pendulează între pitorescul pur şi sugestia himericului (Pui de găi, Ucigă-l toaca). Coborâre într-un infern modern, Flori de mucigai înseamnă însă şi eliberarea unui imaginar demonic.
Cu imaginaţia sa contrastantă, răzvrătitul din Flori de mucigai se întoarce spre orizontul universului familial în Cărticică de seară (1935) volum ce poate fi considerat o “carte a orelor” scrisă în tonalitate reculeasă, calmă. Accentele poetice se purifică aici într-o atmosferă bucolică de eglogă vergiliană, poetul regăsind emoţia pură a unui spaţiu paradisiac, identificat în universul familial, al lumii domestice, al trăirii în mijlocul plantelor şi animalelor. Ceremonialul iubirii e transcris în tonuri de odă, aceste “versuri de seară” fiind expresia unui desen naiv, decorativ şi oarecum minor.
Versurile din Hore amplifică această optică euforizantă, de joc graţios şi fragil. Perspectiva ludică se măreşte, de altfel, în Hore cu o perspectivă grotesc-pamfletară, semn al prezenţei moralistului lucid şi al observatorului răului social. “Horele” sunt şi jocuri izvodite de poet pentru copiii lui, dar, sub aspectul ludic-infantil al versurilor, răzbat şi accente sarcastice, ce maschează pamfletul sau fabula esopică. Aceeaşi ambiguitate (suavitate/grotesc) e caracteristică şi prozei sale, din romanele Ochii Maici Domnului, Cimitirul Buna-Vestire, Lina. O trăsătură importantă a poeziei argheziene este bogăţia registrului tematic, ca şi diversitatea de formule şi modalităţi lirice. Arghezi e un poet de tip proteic, ale cărui expresii iau mereu înfăţişări noi, uneori contradictorii.
continuare la sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu