Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 23 iunie 2012

CIVILIZAŢIA ŞI ALIENAREA LUPULUI DE STEPĂ




"Oamenii nu ajung să se înţeleagă, căci îşi aranjează existenţa în comun după scara unei piramide fatale. Vor cu toţii să ajungă pe culme şi se inverşunează să-i inlăture pe ceilalţi, când ar fi mult mai firesc să traiască precum florile unei pajişti unde fiecare îşi găseşte locul şi primeşte în aceeaşi măsura ploaia şi vremea frumoasă, şi răcoarea brizei, binecuvântarea cerului şi violenţa furtunilor. Oare când vor invăţa oamenii să urmeze minunatul exemplu pe care li-l oferă natura?" (Cuvintele lui Brâncuşi, I. Jianu "Mărturii: Brâncuşi", 1945, p47)

Omul. Repezentant al paradoxului, prin excelenţă: înger şi demon, iubit, pedepsit şi răsplătit de Dumnezeu, erou civilizator si bestie în acelaşi timp, unii au zis “trestie cugetăoare”, alţii au spus “lup de stepă”.
Ce e ciudat la omul ăsta, e că pare mereu să vrea a merge mai departe… Nu e niciodată mulţumit cu ce-i oferă natura de la sine, astfel încât face apel la ceea ce îl diferenţiază la modul cel mai evident de toate celelalte vieţuitoare cunoscute până acum, şi inventează… şi-nventează, şi-nventează.

Acum, bineînţeles că e mai bine să mergi în sandale decât în picioarele goale, să poţi da un telefon când întârzii ş.a.m.d., dar când au venit ăştia să mă-ntrebe dacă în loc de 60 MB/sec nu vreau 100 MB/sec, m-am întrebat la ce măsa mi-ar folosi, şi le-am spus că sunt mulţumit cu ce am. Chestia asta a părut să le stârnească confuzie şi mi-au zis că aş mai avea şi nu ştiu câte posturi T.V. în plus, la un preţ derizoriu. La ce bun, dacă toate-s de căcat (în afară poate de TVR Cultural, ah şi Mezzo) ?

S-ar putea să fie din cauza vârstei (am 24), sau din cauza c-am dreptate, sau poate din alt motiv, dar eu zic că la un moment dat trebuie s-o luăm şi noi mai încet. Adică: noi am făcut tehnologia ca să ne fie nouă mai bine, să avem mai mult timp liber pentru noi şi prietenii noştri, pentru iubitele, iubiţii şi cărţile noastre, pentru ca să fim mai liberi. Toată lumea ştie lucrurile astea, dar unii parcă le-au uitat. Alţii, mai şmecheri şi mai cu bani s-au prins că ăia au uitat şi au început să exploateze lucrul ăsta.

Dacă ne aţintim puţin atenţia asupra invenţiei numărul unu, carcacteristică revoluţiei industriale, observăm un lucru straniu şi şocant. În fabrică, nu omul mânuieşte uneltele, în fabrică mecanismul, adică ansamblul instrumentelor îi determină omului mişcările. Omul devine practic parte a mecanismului, se mecanicizează pe sine, şi încetează a mai avea scadenţe de ritm, libertate a mişcării sau momente spontane de pauză. Trist tablou, groaznic. Şi toate astea cu consimţământul său; omul îşi predă voinţa de bună voie, fiindcă, se pare, fabricile ar fi bune, deoarece produc, şi noi oamenii avem nevoie de “produse”. Adică cine s-ar mai descurca astâzi fără produse? Nici măcar prea multe dintre triburile cele mai sălbatice. Apropo, primile produse oferite lor de către şmecherii pomeniţi mai sus au fost armele… şi ei, de bună voie, le-au acceptat.

Majoritatea dintre noi, totuşi, nu lucrează în fabrică şi nici nu şi-a cumpărat (încă) arme. Însă trăim în inima civilizaţiei, ceea ce însemnă că avem şi noi parte de această teribilă ispită a predării voinţei în schimbul confortului, sau, la fel de rău, suntem noi înşine într-o anumită măsură “produse” ale civilizaţiei.

O trăsătură esenţială a omului, înţeles ca produs al civilizaţiei este faptul că e “specializat” (dar nu e şi special, doar se crede aşa). Asta înseamnă de fapt că el nu ştie să facă prea multe lucruri, ştie numai una şi bună, adică meseria lui, rezultat al opţiunii sale pentru felul în care să fie folosit de către civilizaţie. Fiindcă acest eseu nu se vrea o pledoarie împotriva ideii de civilizaţie, ci doar o critică la dezvoltarea ei greşită, din ce în ce mai rapidă în direcţia înrobirii de bună voie a omului, trebuie să precizez că din toate timpurile au existat specializări, şi e normal să fie aşa. Insist însă asupra ideii că la un moment dat “progresul” şi goanna după noutate ar trebui, poate, încetinite, în orice caz analizate mai bine pentru a se conforma persoanei umane.

Reîntorcându-ne la problema specializării şi a persoanei umane, putem observa că la sat, unde, spre deosebire de mediul urban, există mai puţine specializări, oamenii sunt (încă) în stare să aibe grijă singuri de gospodăria lor, să se autoadministreze. Declinul potenţial al civilizaţiei, în sensul alienării de către ea a persoanei umane porneşte însă odată cu apariţia oraşului, spaţiu mercantil, în care persoanele sunt atât de interdependente încât le lipsesc până şi noţiunile elementare pentru a supravieţui singuri.

Un prototip al oraşului, bine întipărit în imaginarul lumii moderne este Babel, Poarta Zeului, în traducere. Ce altceva este încercarea de a ridica un turn până la cer dacă nu o afirmare a puterii civilizaţiei. Şi ce altceva este răspunsul divin, dacă nu o desfinţare totală a specializărilor, ducând la o dezorganizare fatală a funcţionării sistemului civilizaţional. Interesant e că acest blestem al Divinităţii vine tocmai sub forma unei supraspecializări, ca să zicem aşa, lingvistice.

Tragem deci concluzia că, pentru ca civilizaţia să funcţioneze, ea are nevoie de specializări, dar numai la un anumit nivel, pragmatic, unde fiecare este interdependent şi îşi împlineşte rolul în sistem asemenea unei piese într-un mecanism. Când însă indivizii (căci nu se mai numesc persoane) capătă libertatea şi potenţialul de a se manifesta în mod original şi creativ, propunând alte modele decât cele deja stabilite de civilizaţia în cauză, aceaştia sunt văzuţi ca o ameninţare la adresa sistemului şi, deci, a marii majorităţi ce se bucură de confortul şi de protecţia căldicică oferită de sistem. Orice "element" considerat ca fiind subversiv este repede exclus din societate. Acesta este motivul pentru care Platon spune în Republica că artiştii nu ar trebui primiţi în (so)cetate, şi motivul pentru care sistemele utopice au grijă să scape de “elementele asociale”.

S-ar putea obiecta că lumea nu mai crede în sisteme utopice şi că acum trăim “în cea mai bună dintre lumile posiobile”. Serios? Dar “American Dream” ce înseamnă? Ce înseamnă toate reclamele astea cu care suntem bombardaţi de peste tot? Ce înseamnă când lumea ignoră faptul că mor mii de oameni în fiecare zi de foame, dar când o cântăreaţă moare de supradoză sau o prinţesă moare într-un accident de maşină toată lumea e numai ochi şi urechi... la t.v... sau, s-o recunoştem, pe net?

Bineînţeles că netul e mai bun decât t.v-ul, că măcar aleg ce văd, dar de ce constat că trece ziua şi parcă nu m-am ales cu mai nimic, decât cu informaţii pe care a doua zi le-am şi uitat? O fi doar vina mea, poate alţii-s mai deştepţi, cu siguranţă unii sunt mai prosti, dar ştiu că niciodată nu mi-a folosit vreun update sugerat de însuşi “netul”, cum nu mi-a folosit vreodată un pliant de la metrou.

Ce vreau să zic, că ar fi sănătos, din când în când măcar, să mai lăsăm lupul de stepă din noi să iasă afară şi să zică câte-un aproape uitat “hai sictir !!!” în faţa intruziunilor ăstora în viaţa noastră şi să mai facem şi câte o pauză din vârtejul ăsta pentru a ne mai gândi şi noi puţin: “Eu de fapt cine sunt ? De ce trăiesc? Ce vreau de la viaţă ?”. Asta fiindcă ştiu că lupul de stepă din mine nu are nevoie să deschidă televizorul ca să vadă cât de rău plouă, ci deschide geamul, şi dacă vrea, iese în ploaie dezbrăcat, în ciuda contraindicaţilor… Lupul ăsta de stepă se-ntreabă ce măsa au ăştia de vorbesc atât de mult la telefon, şi se miră în general de cam cât de importanţi cred indivizii ăştia că sunt.

Lupului de stepă îi place arşiţa soarelui pe spate şi vântul cald venind din faţă. Lupul de stepă se aruncă-n apa rece a mării, după care se trânteşte pe nisip şi se gândeşte: “Ce bine că nu-i tot timpu’ acelaşi anotimp !”

Autor: Mircea Al. Stoica

masinadescris.net

Arcul de Triumf.Time Lapse.

marți, 19 iunie 2012

Despre Ion Ghica

Ion Ghica si generatia sa.Ctitorii Romaniei moderne.

Ion Ghica ( 12 aug.1816 - 2 apr.1897 ),descendent al unui neam de domni, a fost unul dintre cei mai importanti oameni politici ai veacului XIX.Prim ministru al Moldovei si apoi al Tarii Romanesti in anii unirii de la 1859 precum si in guvenul instalat la putere de Locotenenta Domneasca ( 11 febr.1866 - 10 mai 1866 ) el si-a continuat cariera politica si in vremea lui Carol I cand a detinut, in doua randuri, functia de prim ministru si ocupand in guverne sccesive diverse fotolii ministeriale.Sa mai mentionam ca a fost unul dintre fondatorii Societatii "Fratia", ai Partidului National Liberal ( 1875 ) si ca a reprezentat Romania in calitate de Ministru plenipotentiar in capitala Marii Britanii.

Era Ion Ghica si un european ? Sa-i parcurgem biografia scolara : a invatat in casa sa scrie si sa citeascain limbile elina si romana, a urmat cursurile de franceza ale lui J.P.Vaillant si cursurile colegiului "Sf. Sava".A plecat apoi l-a Paris, si-a sustinut bacalaureatul in stiinte matematice la Sorbona ,a absolvit Scoala de Mine , frcventand in paralel cursuri de economie.

Revenit in tara imbina activitatea profesionala cu cea politica, devenind asa cum am mentionat unul dintre fruntasii Revolutiei de la 1848.Sfarsitul revolutiei il determina sa caute adapost in Imperiul Otoman unde devine prin gratia Sultanului Abdul - Medjid......bey de Samos !

Intre amintirile legate de numele sau in frumoasa insula pe care le gasim si astazi se numara si aceea de luptator contra piratilor.
Ion Ghica a fost insa si un insemnat om de cultura.Este suficient sa spunem ca a fost ales in patru randuri presedinte al Academiei Romane.



Scrisorile sale catre prietenul Vasile Alecsandri nu sunt doar fumoase ci si pretioase din punct de vedere istoric.

Iata cum contureaza pana mrelui intelectual portretul lui Nicu Balcescu, deasemenea prieten foarte apropiat : "Un găligan de scolar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab si pirpiriu, îl trântise la pământ si-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halvită.

Goliatul, căruia toti îi ziceam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru îi venea de hac, îsi petrecea timpul mai mult la poarta scoalei…... Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete si i-l smulgea din mână; gratie puternicilor săi pumni, răspândise o asa groază printre băieti, încât multi îi plăteau tribut în natură sau în parale, ca să nu-i bată sau ca să-i protege în contra altor camarazi.
De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, desi trântit la pământ, dar nu lăsa să-i scape halvita; o apăra din mâni si din picioare, cu dintii si cu unghiile.
….. mi-am luat inima în dinti si m-am aruncat în ajutorul celui slab si asuprit.
Cea dintâi grijă a băiatului când s-a ridicat de la pământ a fost să caute să-si adune după jos foile caietului său, zdrentuite si risipite în luptă …….A doua zi când m-am dus la scoală, l-am găsit în usa clasei a IV-a de umanioare; cum m-a văzut, si-a scos sapca, arătându-mi cu multumire caietul, zicându-mi:
'Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă'.
Foile rupte erau lipite si cârpite fiecare la locul lor, cu o minutioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văz pe unele pagine scris cu litere majuscule fraze ca acestea:
'Petru Maior spune ...'
'Fotino zice ...'
'Din Constantin Căpitanul ...'
'După logof. Radu Greceanu ...'
Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în scoalele noastre de istorie natională.

La întoarcerea mea din Paris, la anul 1841, ducându-mă să văd pe poetul Alexandrescu la Gorgani, unde se afla închis într-o cameră în fundul curtii lângă gârlă, după ce am stat acolo până înnoptase, când am iesit, ofiterul de pază …. îmi zice:
'Vei să te duc si la Nicu Bălcescu? Nu ne vede nimeni, c-au plecat toti de la cancelarie; numai să nu spui cuiva, că dau de belea.'

În camera în care am intrat, un tânăr căruia d-abia îi mija mustata pe buze sedea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt asternut decât o manta soldătească ghemuită căpătâi si o lumânare de seu într-un sfesnic de pământ, care lumina un Ceaslov, singura carte ce-i fusese permisă. Acel arestant era băiatul pe care cu câtiva ani îndărăt îl scosesem din mânile fiorosului Sotea.


În tot timpul cât a trăit Nicu Bălcescu, am fost în cea mai strânsă legătură de amicitie si de comunitate de cugetări. Am trăit mult în acelasi oras, la Bucuresti, la Paris si la Constantinopol, si, când am fost despărtiti unul de altul, am fost în corespondentă continuă, ne-am comunicat totdeauna tot ce cugetam, tot ce lucram."
.

Ion Ghica s-a stins la 7 mai 1897 la mosia lui de la Ghergani.
sursa

sâmbătă, 9 iunie 2012

Tiparituri vechi romanesti.Constantin Ucuta.Abecedar.



UCUTA CONSTANTIN, preot şi pedagog aromân.

N. în Moscopole (azi în Albania), sec. XVIII, fost preot-protopop în Posen (pe atunci în Prusia azi Poznan, în Polonia).

A tipărit lucrarea Noua pedagogie sau Abecedar uşor spre a învăţa pe copiii tineri carte românească (Viena, 1797, 2 + 29 foi), scrisă pe baza gaiului din Moscopole.

Militează pentru învăţarea şi cultivarea dialectului aromân.

Moscopole, (albaneză Voskopojë, Voskopoja; aromână Moscopole; greacă Μοσχόπολις, Moscopolis sau Moschopolis; macedoneană Москополе, Moskopole; sârbă: Москопоље, Moskopolje) este un mic sat din sud-estul Albaniei.
În secolul XVII era unul dintre cele mai mari orașe din Balcani și important centru cultural și comercial al aromânilor, aici apărând prima tipografie din Balcani, in afara Constantinopolului.
Orașul a fost distrus în întregime în 1788 de către Ali Pasha.
Deși aflat într-un loc destul de izolat din munții dintre Grecia și Albania, orașul a reușit să devină cel mai important centru al aromânilor. În zilele sale de glorie (anii 1760) avea o populație de peste 60.000(n.n 35.0000;) de locuitori, fiind al doilea oraș balcanic din punctul de vedere al populației și al prosperității, depășit fiind doar de Constantinopol.


sursa articol
sursa imagine
alta sursa

joi, 7 iunie 2012

Cine a fost Ioan Morar ?



Ioan Moraru (n. 8 septembrie 1927, Dârlos, județul Târnava Mare - d. 20 decembrie 1989, București) a fost un medic român, ales post-mortem membru al Academiei Române.Una din personalitatile "cvasicunoscute" ale Romaniei secolului XX, a avut un aport considerabil la dezvoltarea geneticii si medicinii de laborator romanesti.

Premiul Nobel pentru Pace pe 1985 a fost atribuit Organizatiei "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear". La Oslo, premiul a fost primit de cei trei conducatori ai organizatiei, Mihail Kuzin (URSS), Ioan Moraru(poza,centru) (Romania) si Bernard Lown (SUA).

In Romania, evenimentul a fost abia pomenit, iar numele celor trei laureati a fost ignorat cu desavarsire. (Daca Lown a fost sarbatorit in tara sa, si la Moscova, reprezentantul sovietic s-a bucurat de toate onorurile.) Cei trei se cunoscusera la Geneva, la OMS, unde Lown fusese presedinte, iar Kuzin si Moraru vicepresedinti. Asta se petrecea prin anii '60. Dupa o colaborare excelenta si dupa ce li s-a terminat mandatul, cei trei au ramas prieteni. Preocupati de consecintele unei mereu posibile noi conflagratii nucleare, si-au propus sa imagineze scenarii pentru ce ar fi putut fi dupa o catastrofa ipotetica.

Cei trei si-au impartit rolurile si au construit imaginea unei planete Pamant distrusa in mare parte, a unei planete afectate doar partial si a unei catastrofe atomice limitate. Pentru rigurozitatea demersului, era nevoie de un cadru institutionalizat. Astfel s-a nascut Organizatia "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear". Din pacate, in Romania, Ioan Moraru n-a izbutit sa realizeze o filiala a organizatiei.

Lucrând peste 3 decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secția de anatomie patologică a IML București și apoi la Institutul „Victor Babeș” din București, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou-născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicația cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză și miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice și cirozele experimentale nutriționale și altele.
Deasemenea a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.

Singurul articol aparut in presa romaneasca despre laureatul Premiului Nobel a fost tiparit in ziarul Romania libera din 11 ianuarie 1990 si este semnat "Un grup de cercetatori de la Institutul Victor Babes, Bucuresti".
La moartea savantului, autoritatile au refuzat expunerea trupului neinsufletit, intr-una din salile de la Institutul "Victor Babes".

o sursa
alta sursa

luni, 4 iunie 2012

Delta Vacaresti - Bucuresti

Franz Duschek - Fotografie Romaneasca Universala

Franz Duschek, unul dintre primii fotografi romani, contemporan cu Szathmari, Reiser s.a.Avea studioul de fotografie in centru intr-o zona locuita de oameni influenti.In 1867, desi pana atunci autor al unor fotomontaje mai mult documentare, il va schimba pe Carol Pop de Szathmari ca fotograf oficial al Curtii Regale, la recomandarea lui Constantin Kretzulescu.Dupa un eveniment mai ciudat va ajunge sa ramana fara studio, dar situatia ii va fi ajutata de catre Ioan Oteteleseanu, care, ii va oferi spatiul in casa sa de la Podul Mogosoaiei.Stilul sau avea sa evolueze de la documentaristica la peisaje si portretistica.
Mina de sare
Manastirea de la Tismana
Femeie in doliu
Dambovicioara
Sonde petrol Campina Statuia lui Mihai Viteazul.Universitate 1877. sursa fotografii alte surse