Matila Costiescu Ghyka.Printul, numerele si istoria

Matila Costiescu Ghyka (n. 13 septembrie 1881, Iași, d. 14 iulie 1965, Londra) a fost un ofițer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer și istoric român. A intrat în diplomație în 1909, ajungând la rangul de ministru plenipotențiar. A demisionat din serviciul diplomatic în momentul numirii generalului Ion Antonescu ca prim-ministru. După război a fost profesor de estetică la două universități din Statele Unite ale Americii. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale privitoare la numărul de aur și proporțiile ideale în artă și în natură.

Matila Costiescu Ghyka s-a născut la Iași la 13 septembrie 1881.

Tatăl său, Matila Costiescu, era ofițer. Luase parte la Războiul de Independență în calitate de sublocotenent în Regimentul al 3-lea de artilerie, și, după luptele de la Plevna, fusese decorat de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV-a.^[1] Bunicul său era colonelul de artilerie Anton Costiescu. În 1855-1856 Carol Davila îl însărcinase pe praporgicul (sublocotenentul) Anton Costiescu cu predarea Istoriei medicinii la nou înființata Scoală de Chirurgie din București. În noaptea de 11 februarie 1866, când avea gradul de căpitan, Anton Costiescu fusese unul din cei trei ofițeri care s-au dus la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, silindu-l să semneze actul de abdicare.^[3]. Ulterior se distinsese inventând un echer grafometru sau cuadrant de campanie pentru reglarea tirului.^[4] Colonelul Costiescu era și un francmason activ fiind inițiatorul reconstituirii Marii Loji Naționale a României.^[5]

Mama sa era Maria Ghyka [n. 1860], fiica lui Constantin Ghyka (1828-1874), fiul cel mare al ultimului domnitor al Moldovei înainte de unirea principatelor, Grigore al V-lea Ghyka, și al Ecaterinei (Catița) Balș (1835-1913).^[6]

Părinții săi au divorțat la puțin timp după nașterea lui Matila. El a fost crescut de bunica sa Ecaterina Balș, petrecând majoritatea timpului la Iași și stând în timpul verii și toamna la conacul familiei Balș de la Dumbrăveni. Învață franceza în familie și germana cu guvernante bucovinene. Mai târziu, Matila a fost adoptat de un unchi al său, Grigore Ghyka (1867-1940), fratele vitreg al mamei sale, pe care l-au întîlnit prima dată pe timpul studiilor pariziene, luând numele de Costiescu Ghyka (detalii despre numeroasa familie Ghyka precum și despre locurile unde a trăit prințul român, se pot găsi în lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu).
În septembrie 1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa, fiind înscris la școala “Sainte Anne” din Saint Ouen a ordinului catolic al salesienilor, scoală de nivel liceal. Deși mama sa se instalase la Paris, fiind intern, Matila o vedea de obicei doar în zilele de Duminică. În 1895 se decide să urmeze o carieră de ofițer de marină și se înscrie la Colegiul Maritim din insula Jersey din Insulele Anglo-Normande. Colegiul era organizat de călugării iezuiți, care fuseseră obligați să părăsească teritoriul Franței în urma noii legi din 1880 privitoare la laicizarea învățământului francez. Deși situată pe un teritoriu sub administrația coroanei britanice, școala era specializată în pregătirea candidaților pentru o carieră în marina militară franceză. Astfel, pe lângă faptul că școala își urma programa de învățământ pentru examenul de bacalaureat, ea punea accentul pe cursuri adâncite de matematică, disciplină esențială pentru admiterea în Școala Navală. În 1897, Matila Ghyka este admis, la limita de vârstă, la Școala Navală din Brest, institutie de rang universitar, transcrisă uneori ca Academia Navală.

În 1899 Matila Ghyka termină Școala Navală și se angajează în marina franceză cu gradul de aspirant, primul grad de ofițer în marina militară, fiind repartizat pe fregata "Iphigénie", o fregată cu pânze, dotată și cu un motor auxiliar. Comandantul navei era Henri-Louis Manceron, (1848-1917), avansat ulterior la rangul de contra-amiral, șef de stat major al marinei militare franceze ^[7][8]

Prima misiune a fost o călătorie în Martinica unde nava a staționat timp de trei luni în portul Saint Pierre pentru paza insulei. În memoriile sale, Matila Ghyka descrie în mod pitoresc orașul și viața societății creole din orașul Saint Pierre, care a fost complet distrus ca urmare a erupției vulcanului Pelée din 1902. La întoarcere, fregata “Iphigénie” participă la manevrele escadrei de nord a marinei franceze în largul insulei Oléron continuându-și călătoria până la Boulogne-sur-Mer, înainte de a ancora în rada portului Brest.

Crucişătorul Elisabeta pe care a servit Matila Ghyka în 1900-1901

Ion Lahovari, ministrul de externe al României și un prieten al familiei Ghyka, l-a convins să se întoarcă în țară și să se înroleze în marina militară română. La 1 octombrie 1900, Matila Ghyka se prezintă la Constanța, fiind repartizat pe crucișătorul „Elisabeta”, singurul crucișător al marinei române. În memoriile sale, Ghyka se plânge de inactivitatea marinei, crucișătorul stând în cea mai mare parte a timpului ancorat la chei. În anul următor, Matila Ghyka este staționat la Galați, unde ia comanda unei canoniere, a cărei misiune era de a supraveghea situația de pe ostrovul Bujor de pe Dunăre, în apropiere de Zimnicea, ostrov care în acea vreme era disputat de Bulgaria și România. Conflictul a fost rezolvat în urma schimbării cursului Dunării, care a avut drept consecință alipirea ostrovului de malul românesc.

Matila Ghyka a fost apoi detașat la „Școala de Mine și Torpile” a marinei militare române, care, în timpul verii, funcționa la Mahmudia, ceea ce i-a dat prilejul să cunoască frumusețile Deltei Dunării și ale Lacului Razim.

În 1904 Matila Ghyka se hotărăște să-și continue studiile și obține un concediu în acest scop. El pleacă din nou la Paris înscriindu-se la „École supérieure d'électricité” – Supélec (Școala superioară de electricitate).^[9] Școala, care face parte din grupul de instituții de învățământ superior cunoscut sub numele de „Grandes Écoles”, fusese înființată în 1894 de Société Internationale des Électriciens (Societatea Internațională a Electricienilor) – în prezent, Société des Électriciens et des Électroniciens – SEE (Societatea Electricienilor și Electroniștilor) din Franța și este considerată una din cele mai prestigioase și selective școli ale învățământului tehnic din Franța. Fiind absolvent al Școlii Navale, o parte din examenele sale au fost echivalate și Matila Ghyka a reușit să treacă restul examenelor necesare în cursul unui an, obținând diploma de inginer electrician în 1905.

În timpul acestor studii, Matila Ghyka a început să se preocupe de problema influenței vieții asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei neînsuflețite. El a avut prilejul să-și discute părerile cu Gustave Le Bon, sociolog și cercetător științific francez. Cunoscut în special pentru studiile sale în domeniul științelor sociale, Le Bon se precupase și de problema echivalenței dintre masă și energie, publicând diferite lucrări asupra acestui subiect la începutul secolului al XX-lea.^{[10][11][12][13]} Matila Ghyka i-a expus lui Le Bon teoriile sale asupra interpretării celui de al doilea principiu al termodinamicii, ținând seama de diferența transcendentală dintre materia anorganică și cea organică. Gustave Le Bon a declarat că problema îl depășea, dar a cerut părerea lui Henri Poincaré, una din somitățile științifice ale vremii. Deși Poincaré considerase că punctul de vedere al lui Matila Ghyka era corect, acesta nu a reluat decât mult mai târziu și dintr-o altă perspectivă preocupările sale cu privire le diferența dintre materia vie și cea neînsuflețită. Este totuși de amintit că ipoteza pe care Ghyka i-o enunțase lui Le Bon, a fost emisă și dezvoltată mai târziu de alți cercetători ca James Johnstone în lucrarea „Mecanismul vieții” ^[14] și de Raymond Ruyer în volumul „Elemente de psiho-biologie” ^[15]

La întoarcerea în țară, Matila Ghyka s-a prezentat la Ministerul de Război, unde generalul Iacob N. Lahovari (Jacques Lahovary), care era ministru interimar la acest minister, l-a numit profesor de torpile și de electricitate la școala de ofițeri de marină de la Constanța.^[16]
În anul următor, principele moștenitor Ferdinand și principesa Maria au decis să facă o croazieră pe Marea Neagră. În acest scop vasul de linie Regele Carol al Serviciului Maritim Român a fost echipat ca yacht regal. Matila Ghyka și colegul său locotenentul Dan Zaharia au fost numiți aghiotanți ai principelui Ferdinand, fiind însărcinați să-l însoțească în croazieră. În cursul călătoriei yachtul s-a oprit la Ialta unde principele Ferdinand și principesa Maria l-au vizitat pe Marele Duce Aleksei Aleksandrovici.
La întoarcerea din croazieră, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război l-a numit pe Matila Ghyka șef al Serviciului tehnic al marinei, nou înființat.

În 1906 regele Carol I a decis să-l investească pe șahul Persiei Mozaffar al-Din Shah Qajar cu ordinul Steaua României cu gradul de mare cruce cu diamante. Decizia a fost luată ca urmare a vizitei făcute de șah în Europa și decorarea sa de către marile cancelarii. Ion Lahovary, ministrul afacerilor străine, a însărcinat o delegație condusă de principele George-Valentin Bibescu, văr cu Anton și Emanuel Bibescu, căruia i s-a conferit rangul de ambasador extraordinar, să se deplaseze la Teheran, pentru a-i înmâna decorația. Din delegație mai făceau parte Matila Ghyka, cu gradul de locotenent, în calitate de atașat militar și Gheorge Stoicescu ca atașat diplomatic. Numirea lui George-Valentin Bibescu era justificată de participarea sa la un raliu automobilistic în cursul căruia traversase Persia, ajungând până la Isfahan și fusese în misiune diplomatica la șahul Persiei. Gheorghe Stoicescu, care fusese numit de curând secretar de legație în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, a avut ulterior o bogată experiență diplomatică. De asemenea, el era bine introdus în societatea vremii, însurându-se după câțiva ani cu Simone de Caillavet, nepoata lui Anatole France; căsătoria nu a durat însă iar Simone s-a remăritat mai târziu cu scriitorul André Maurois.^[17]
Prima parte a călătoriei de la București la Baku a fost făcută cu trenul. Apoi delegația a luat un vapor cu care a ajuns la Bandar-e Anzali Rasht în Persia, unde a fost întâmpinată de reprezentații șahului. De la Rasht călătoria a fost făcută cu landouri, peste noapte înnoptându-se în caravanseraiuri. Trecând peste munții Elbrus în apropiere de Rudbar expediția s-a oprit la ruinele castelului Alamut unde domnise sheikul Hassan-i Sabbah în secolul al XI-lea. În memoriile sale, Matila Ghyka menționează că citise în Franța despre „legenda bătrânului de pe munte și a castelului numit Alamont” fără a-și aminti exact sursa; el se referă la relatarea călătoriilor lui Marco Polo, unde este prezentată legenda.^[18]

Medalia Ordinul Leului si al Soarelui

În timpul drumului de la coasta Mării Caspice la Teheran, avuseseră loc tratative îndelungate cu reprezentanții șahului cu privire la protocolul care trebuia respectat. George Bibescu a cerut să se respecte protocolul urmat cu zece ani mai devreme, când Charles Hardinge, primul lord Hardinge of Penshurst, îi adusese șahului Ordinul Jartierei. Detaliile fuseseră copiate după protocolul de la Shahabad, negociat pentru primirea la Teheran a delegației țarului Petru cel Mare după victoria în războiul ruso-persan din 1722-23. Detaliile se refereau în special la modul de primire și la drepturile delegaților străini. Printre altele, bazat pe precedentul stabilit pentru misiunea Lordului Hardinge, Bibescu a insistat asupra necesității decorării tuturor membrilor delegație cu Ordinul Leului și al Soarelui,^[19] cea mai înaltă decorație persană, și anume cu gradul de Marea cruce cu diamante pentru ambasadorul extraordinar, Steaua cu rang de cavaler comandor pentru atașatul militar și cu Steaua cu rang de comandor pentru atașatul diplomatic.

Primirea de către șahul Persiei a decurs fără alte incidente și delegația română s-a întors în țară, trecând prin portul Batumi unde îi aștepta crucișătorul Elisabeta.

Prin grija contraamiralului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare Române, se comandaseră în Anglia patru monitoare fluviale cuirasate, care urmau să fie livrate în toamna anului 1907.^[20] Deoarece erau nave fluviale și aducerea lor pe mare implica riscuri, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, prefera soluția de a le aduce prin sistemul european de canale navigabile și, încă înaintea misiunii în Persia, îl însărcinase pe Matila Ghyka să contacteze autoritățile germane, pentru a stabili, pe de o parte, dacă gabaritele canalelor permiteau trecerea monitoarelor iar, pe de altă parte, dacă tranzitul unor nave de război era admisibil. În august 1907, guvernul german își dăduse acordul, cu condiția ca navele să nu fie înarmate. Având în vedere că Matila Ghyka nu era doar ofițer de marină, ci și inginer, comandorul Demetriade l-a însărcinat să se deplaseze în Anglia pentru a face recepția navelor la șantierele navale Thames Iron Works din Canning Town, lângă Londra și pentru a lua comanda flotilei pentru a o aduce la Galați.

Călătoria a început în martie 1908. Navele au fost duse până în portul Harwick de unde urma să fie remorcate pentru traversarea Mării Nordului până la Hoek of Holland, monitoarele fiind improprii pentru navigație maritimă. Din cauza unei furtuni, cablul unuia din monitoare s-a rupt și a fost necesară toată îndemânarea echipajului român pentru a evita scufundarea navei. În continuare, flotila a urcat cursul Rinului până la Frankfurt pe Main iar continuând apoi pe Main până la Bamberg.

Pentru trecerea interfluviului dintre Rin și Dunăre între Bamberg și Kelheim a fost utilizat Canalul Regele Ludwig (Ludwigskanal), care fusese inaugurat în 1843 de Ludovic I al Bavariei. Lungimea totală era de 178 km și creasta de află la cota 417 mdM. Canalul avea un total de 100 de ecluze, dintre care 68 pe versantul dinspre râul Main pentru o diferență de nivel de 187 m și 32 pe versantul dinspre Dunăre, pentru o diferență de nivel de 79 m. În memoriile sale, Matila Ghyka exagerează apreciind numărul lor la circa 300, dar fără îndoială atât numeroasele ecluzări cât și halaj în lungul canalului cu o viteză care nu depășea 3 km/oră, dădeau impresia unei călătorii fără sfârșit.
Dunărea era utilizată pentru navigație, însă nu fusese amenajată astfel încât pe cursul superior monitoarele trebuiau din nou remorcate. Totuși flotila a trecut cu succes prin zona de rapiduri de la Regensburg și după două luni de călătorie, cele patru monitoare au ancorat în portul Galați. Matila Ghyka susține că este primul caz când nave militare au parcurs întreg traseul din delta Rinului până la gurile Dunării.

După aceste două călătorii, Matila Ghyka nu se simțea atras de o viață de rutină în cadrul flotilei române de pe Dunăre sau a flotei Mării Negre. De aceea, când comandorul Demetriade s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoit să se retragă din activitate cu câteva săptămâni după revenirea lui Matila Ghyka în țară, acesta a decis să-și găsească o altă activitate, care să-i permită să călătorească mai mult, optând pentru o carieră diplomatică. Deoarece intrarea în diplomație cerea studii de drept, Ghyka a plecat să-și dea doctoratul la Bruxelles, absolvirea Scolii Navale din Franța fiind echivalată cu o licență în științe. Conducătorul său la Université libre de Bruxelles-ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), instituția de învățământ superior francofon din Belgia,^[21] era profesorul Edmond Picard, un jurist renumit care fusese președintele baroului din Belgia și membru al curții supreme. Prin coincidență, Picard fusese și el marinar, începându-și cariera în marina comercială. Lucrând intens pentru a-și trece examenele și a-și termina teza în timpul cel mai scurt posibil, Matila Ghyka a reușit să obțină titlul de doctor în drept cu mențiunea magna cum laude în 1909. Pe lângă studiile juridice, Edmond Picard l-a îndrumat pe Matila Ghyka și în studiul artelor plastice, învățându-l să aprecieze arta flamandă. Influenței lui Edmond Picard i se datorează preocupările de mai târziu a lui Matila Ghyka în domeniul esteticii.
Întors la București, Matila Ghyka se înscrie la concursul pentru corpul diplomatic, clasându-se al doilea și fiind numit atașat de legație la Legația Română din Berlin. După un an, în timpul căreia a fost mai activ în saloanele societății berlineze decât pe linie diplomatică, Ghyka și-a cerut transferul la legația română de la Londra, în speranța unei activități mai interesante. Ministru plenipotențiar al României la Curtea Saint James era Constantin G. Manu, cumnatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (nababul), șeful Partidului Conservator, care, deși era în post de ambasador de peste zece ani, nu învățase să vorbească engleza, astfel încât rapoartele lunare ale legației erau redactate alternativ de cei doi atașați, Matila Ghyka și Anton Bibescu.
Profitând de faptul că, în anul următor (1911), Anton Bibescu fusese numit însărcinat cu afaceri al legației, Ghyka i-a cerut un concediu neoficial de un an de zile pentru a face o călătorie în jurul lumii. Plecând cu vaporul la sfârșitul lunii iulie în Statele Unite, Matila Ghyka s-a oprit întâi la New York. Și-a câștigat existența lucrând la un atelier de reparat automobile și alte slujbe ocazionale, printre care și cea de figurant pentru o producție cinematografică. Și-a continuat apoi călătoria până la San Francisco, de unde a plecat cu vaporul la Yokohama, oprindu-se în Japonia, China și Ceylon, după care a ajuns din nou în Europa prin Canalul de Suez.

În iulie 1916, aflând că intrarea în război a României este iminentă, Matila Ghyka a solicitat la București să fie concentrat, deși, pe baza statutul lui său diplomatic, era scutit de serviciul militar activ. Prezentându-se la București, a primit însărcinarea de ofițer de legătură între armata română și escadra rusă staționată în portul Constanța, comandată de amiralul de Veraillon. A luat parte la misiuni de recunoaștere atât pe mare cât și pe uscat înainte de declanșarea atacului trupelor bulgare și germane din 20 octombrie 1916. În momentul în care linia frontului a fost spartă, la 22 octombrie escadra rusă a părăsit Constanța, Matila Ghyka rămănând pe bordul vasului amiral, crucișătorul Rostislav. Exista speranța ca marina rusă să încerce un atac naval în zilele următoare. Însă tocmai pe 20 octombrie, o explozie a scufundat cuirasatul Imperatrița Mariya în rada portului Sevastopol, ceea ce a împiedecat aducerea la îndeplinire a planului. Matila Ghyka s-a prezentat la amiralul Aleksandr Kolceak, comandantul flotei Mării Negre. După discutarea situației războiului naval, Kolceak l-a trimis pe Matila Ghyka în România. Noua însărcinare a lui Ghyka a fost cea de ofițer de legătură pe lângă misiunea navală franceză, condusă de marchizul de Belloy. A părăsit Bucureștii în ziua de 6 decembrie 1916, cu câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în oraș, luându-și în primire noile însărcinări cu câteva zile mai târziu, la Galați. Între timp armata germană ocupase în totalitate Dobrogea și partea de sud a Deltei Dunării, până la brațul Sulina. În portul Galați erau ancorate câteva sute de barje cu alimente care fuseseră aduse în timpul retragerii și riscau să fie distruse de tirul artileriei germane și bulgare de pe malul opus. Sarcina forțelor navale era de a le duce în siguranță în brațul Chilia, convoaiele trebuind să navige sub protecția unor torpiloare în nopțile fără lună pentru a nu fi detectate de artileria inamică de pe malul drept. Matila Ghyka a avut comanda câtorva din aceste convoaie. Operația a fost reușită înainte de a deveni imposibilă, ca urmare a minării șenalului navigabil al Dunării și a accesului în brațul Chilia. Ulterior, Matila Ghyka a fost numit șef-adjunct al statului major al flotilei române de pe Dunăre, care se afla în portul Chilia sub comanda amiralului Vasile Scodrea.
După Revoluția din Rusia în februarie 1917 operațiile navale au fost complet oprite, iar relațiile cu puterile occidentale deveniseră de imporanță deosebită pentru guvernul român. De aceea, în iunie 1917, Matila Ghyka a fost numit atașat naval la Londra, post nou înființat. După semnarea Tratatului de Pace de la București legația română de la Londra s-a aflat într-o situație dificilă, încercând să convingă aliații că România avea intenția de a reintra în război, de îndată ce circumstanțele o vor permite. După încheierea armistițiului la 11 noiembrie 1918 legația română din Londra și-a reluat funcțiunile obișnuite.

În timpul războiului, din cauza bombardamentelor, Matila Ghyka a părăsit Londra, locuind întâi lângă Melrose în Scoția, apoi la Oxford sau în Lincolnshire.

În 1941 a publicat o Cronologie a Istoriei României al cărei scop era să facă cunoscute argumentele istorice care justificau revendicările României asupra teritoriilor pe care le pierduse în 1940, lucrarea fiind redactată în limba franceză, dar a aparut în traducere englezească. De asemenea, a continuat să lucreze la lucrarea Tur de orizont filozofic și a colaborat la revista La France Libre editată de André Labarthe și Raymond Aron. Articolele scrise de Ghyka nu erau toate legate de război; de exemplu, unul dintre acestea se referea la viziunea analogică și compoziția simfonică la Stéphane Mallarmé și la Marcel Proust^[27]

Fiica sa, Maureen, se angajase în Corpul auxiliar feminin al Forțelor Aeriene Women's Auxiliary Air Force-WAAF iar, după ce a împlinit 17 ani, fiul său, Roderick s-a înscris în corpul geniștilor englezi Royal Engineers.

În 1945, i s-a oferit lui Matila Ghyka posibilitatea să predea estetica la University of Southern California, Los Angeles, profesorul titular plecând în concediu pe doi ani. Deoarece catedra de estetică făcea parte din Departamentul de Filozofie al Universității, Matila Ghyka a ținut și prelegeri de filozofie a științei și de semantică. Ghyka arată că, în acea perioadă, școlile americane considerau semantica o ramură a pozitivismului logic promovat de Cercului de la Viena, pe care nu-l agrea, considerându-l o variantă secundară a materialismului dialectic. În consecință Ghyka a introdus în cursurile sale și elemente metafizice, transformându-l într-un curs de simbolism, concentrându-se asupra teoriei matematice a ritmurilor în literatură, teorie elaborată de omul de știință român Piu-Șerban Coculescu (cunoscut și sub pseudonimul Pius Servien) ^[28][29][30]
La terminarea acestui contract, în 1947 a fost numit profesor de estetică, de istoria artelor și de artă a extremului orient la Universitatea Mary Washington din Fredericksburg, Virginia, unde prietenul său pictorul Julien Binford, pe care îl cunoscuse la Paris, era profesor de pictură. Printre alte persoane cu care a fost legat în perioada în care a stat la Fredericksburg, se numără Emil Schnellock și Milton Stansbury.
În același timp, Matila Ghyka a continuat să scrie, publicând volumul Sortilèges du verbe, prefațat de Léon-Paul Fargue, prefața cunoscând mare vizibilitate în epocă.

Teoriile estetice ale lui Matila Ghyka

Dintre lucrările lui Matila Ghyka ies în evidență cele din domeniul esteticii. Teoriile estetice ale lui Matila Ghyka pornesc de la analiza valabilității principiului al doilea al termodinamicii în cazul procesele biologice, problemă care îl preocupa încă din perioada în care studia pentru obținerea diplomei de inginer. Acest principiu, enunțat de matematicianul german Rudolf Clausius, se exprimă din punct de vedere matematic prin următoarea relație, aplicabilă unui sistem închis care trece printr-o transfomare arbitrară:

unde

S este entropia sistemului și

t este timpul.

Cu alte cuvinte, într-un sistem izolat, energia se transformă trecând de la un potențial mai ridicat la unul mai scăzut, energia degradându-se în mod continuu pe măsură ce entropia crește. O altă definiție a principiului al doilea al termodinamicii, pe care Matila Ghyka o prefera, este cea probabilistică, enunțată de Ludwig Boltzmann, conform căreia un sistem izolat trece totdeauna dintr-o stare mai puțin probabilă la o stare având o probabilitate mai ridicată.^[31] Matila Ghyka susținea că a doua lege a termodinamicii nu putea fi considerată universal valabilă și anume că se aplica doar la sistemele fizico-chimice. În momentul în care în sistem apărea viața, chiar sub forma ei cea mai simplă, chiar dacă aparent sistemul este aparent un sistem închis, legea nu mai putea fi valabilă, deoarece orice element biologic era capabil să ridice potențialul energetic. Punctul de vedere că principiul al doilea al termodinamicii nu se aplică organismelor vii a fost susținut și de alți oameni de știință. Teoria a fost dezvoltată de fizicianul austriac Erwin Schrödinger, laureat al premiului Nobel (1933), care a arătat că viața se nutrește din entropie negativă sau negentropie.^[32]
Fiind mai puțin interersat de procesul fizic în sine, Matila Ghyka s-a concentrat asupra diferențele dintre formele materiei anorganice și cele ale ființelor vii. În analiza sa, el pleacă de la principiul acțiunii minime, definit de Leonhard Euler și William Rowan Hamilton. El arată că formele anorganice, în general formele sistemelor cristaline, sunt determinate de principiul lui Dirichlet, conform căruia condiția necesară și suficientă ca un sistem închis să fie stabil este ca energia sa potențială să fie minimă (sau să treacă printr-un minim în cursul unei transformări). Aplicat la formele cristaline (sau la sistemele anorganice în general), un corp tinde să ia acea formă care are energia superficială minimă, ținând seama de forțelor care acționează asupra corpului respectiv.
În consecință, în sistemele anorganice trebuie să apară forme bazate pe figuri sau corpuri având o simetrie cubică, hexagonală sau cuboctaedrică, exemple de forme complexe ale unor asemenea simetrii fiind florile de gheață sau fulgii de zăpadă. În studiile sale, chimistul olandez Frans Maurits Jaeger a comparat formele specifice sistemelor anorganice și celor organice, arătând că în regnul animal și cel vegetal se poate constata o preferință pentru simetria pentagonală, care duce la forme, cum sunt icosaedrul și dodecaedrul, care apar în scheletele fosilizate de radiolaria, dar care nu sunt niciodată prezente în sistemele minerale.^[33] Studiile matematice ale lui Matila Ghyka prezintă o demonstrație a constatărilor lui F.M. Jaeger, unul din motivele principale fiind că unghiurile de la vârfurile acestor forme nu sunt compatibile cu o partiție regulată a spațiului.

Fulgi de zăpadă, exemple ale formelor specifice sistemelor anorganice

Scoțând în evidență aceste diferențe, Matila Ghyka se concentrează asupra formelor specifice lumii organice, bazându-se pe studiile lui Theodore Andrea Cook și D'Arcy Thompson. Ambii considerau că factorul determinant pentru forma unui organism este evoluția acestuia. În urma analizei diferitor scoici, ei arată că creșterea lor poate fi descrisă prinr-o spirală logaritmică, curbă care descrie creșterea homotetică (numită de D’Arcy Thompson creștere „gnomonică”) a organismului. Cook compară spiralele din natură cu cele ale diferitor opere arhitectonice, în particular cu scara în spirală a castelului de la Blois, atrăgând atenția asupra analogiei dintre ele. Pe baza unei analize matematice, Cook arată că proporțiile armonice ale naturii, care se regăsesc și în artă, se bazează pe utilizarea corectă a numărului irațional (), denumit „numărul de aur”;

^[34][35] Cook atribuie simbolul () matematicianului american Mark Barr, simbolul reprezentând inițiala sculptorului Phydias. Legitatea formelor naturale este pusă în evidență de forma spirală a scoicilor marine care respectă seriile numerelor Fibonacci (descoperite de în secolul al XIII-lea de matematicianul Leonardo din Pisa, poreclit Fibonacci), în care termenul de ordinul n al seriei este determinat prin formula:

Secţionarea unei linii în conformitate cu proporţia de aur. Raportul dintre lungimea totală a+b şi segmentul mai lung a este egal cu raportul dintre lungimea acestuia a şi lungimea segmentului mai scurt b.

Problemele proporțiilor matematice au fost studiate încă din antichitate, prima lucrare cunoscută în domeniu fiind Elementele lui Euclid^[36] Studiind diferitele modalități de împărțire a unei drepte în două segmente, Euclid a numit „proporție divină” acea secționare în care raportul dintre lungimea totală și segmentul mai lung este egal cu raportul dintre lungimea acestuia și lungimea segmentului mai scurt. Proporționalitatea respectivă a fost adoptată în diferite lucrări ale lui Platon sau ale filozofilor școlii neopitagorice care, bazați pe faptul că raportul respectiv era un număr irațional putând fi exprimat prin fracția continuă:

dădeau numărului diferite simnificații mistice. Fiind singurul număr a cărui fracție continuă conține doar cifra „1”, numărul a fost definit ca „cel mai nobil număr irațional”.^[37] Termenul de „proporția de aur” ca denumire a numărului a fost introdus abea în 1835 de către matematicianul german Martin Ohm.
Problema proporțiilor optime nu a fost însă legată numai de numărul . Încă din antichitate artiștii au căutat să definească omul perfect, primul exemplu de prezentare a unei asemenea reguli fiind Canonul lui Policlet, exemplificat prin sculptura Doryphoros (Purtătorul de suliță). Nu a rămas însă nicio redactare a acestui canon, iar sculptura ne este cunoscută doar prin copii datând din epoca romană, ale căror proporții diferă, astfel încât nu permit o definire matematică exactă a recomandărilor lui Policlet. Arhitectul roman Vitruviu a avut făcut și el recomandări cu privire la proporțiile recomandabile ale construcțiilor și s-a referit la analogia cu proporțiile corpului omenesc, dar nici lucrările lui nu prezintă date matematice exacte. Deși Matila Ghyka citează aceste lucrări, el nu le leagă direct de numărul de aur.
Problemele proporțiilor lucrărilor de artă a fost reluată în timpul Renașterii. Una din lucrările menționate adeseori în prezentarea proporțiilor optime ale lucrărilor de artă este De Divina Proportione de Luca Pacioli, ilustrată de Leonardo Da Vinci.^[38] În această lucrare apare pentru prima oară figura omului vitruvian, desenat de Leonardo după textul lui Vitruviu,^[39], considerat ca model al proporțiilor ideale ale operelor de arhitectură. Totuși este de remarcat că lucrarea lui Pacioli nu menționează în niciun fel numărul . În general, este greșit să se facă o echivalență între „numărul de aur” și „proporția divină” renascentistă.^[40] În dezvoltarea teoriei proporției de aur în perioada Renașterii, Matila Ghyka acordă mai mult credit studiilor corpurilor regulate publicate de Piero della Francesca ^[41] și de Albrecht Dürer.^[42]
Deși nu există o identitate matematică între proprorțiile omului vitruvian și numărul , faptul că valorile sunt foarte apropiate a determinat pe unii cercetători să continue efectuarea diferitor măsurători antropometrice. Psihologul german Adolf Zeising este primul cercetător care a încercat generalizarea celor două concepte, mergând pâna la a afirma că „proporția de aur” este un principiu universal atât în natură cât și artă, idee reluată ulterior de Ghyka. Totuși, în argumentația sa, Zeising prezintă elemente cantitative atît din lumea anorganică (cristale minerale) cât și din cea organică.
Matila Ghyka acordă o importanță mai mare studiilor artistului american Jay Hambidge care a efectuat un studiu statistic detaliat al dimensiunilor corpului omenesc, bazat pe măsurarea mai multor sute de schelete existente în facultățile de medicină, eliminând astfel devierile, uneori doar de ordinul milimetrilor, datorite mușchilor, pielii sau părului. Matila Ghyka arată că aceste măsurători au dovedit că proporțiile corpului uman sunt bazate pe numărul .^[43]
În afară de considerentele matematice și de cele estetice care stau la baza numărului de aur, Matila Ghyka le mai ia în considerare și pe cele de ordin psihologic. El se bazează pe studiile efectuate de fizicianul german Gustav Fechner, fondatorul psihofizicii, o știință având drept obiect măsurarea fenomenelor psihologice. Fechner a încercat să cuantifice percepția estetică. Matila Ghyka citează testele efectuate de Fechner cu privire modul de percepere a proporțiilor dreptunghiurilor. Experiența a arătat că majoritatea subiecților au considerat că dreptunghiurile respectând proporția de aur sunt preferabile din punct de vedere estetic față de alte dreptunghiuri.^[44]
Dintre lucrările mai recente despre secțiunea de aur, care stau la baza gândirii lui Matila Ghyka mai sunt de menționat cele ale lui Heinrich Emil Timerding care, analizând modul în care principiul secțiunii de aur a fost aplicat, insistă asupra faptului că „secțiunea de aur este doar un caz particular al unei reguli mai generale, cea a recurenței acelorași proporții în elementele unui întreg”.^[45][46]
Analizând toate aceste elemente, lucrările de estetică ale lui Matila Ghyka, începând cu Estetica proporțiilor în natură și în artă și terminând cu lucrările scrise în timpul când era profesor în Statele Unite sintetizează aceste puncte de vedere și construește o teorie coherentă a proporției de aur. Încă din 1927 Matila Ghyka arăta:

„Atât în cazul animalelor cât și în cel al plantelor, pare să existe o preferință marcată pentru simetria pentagonală, o simetrie legată clar de secțiunea de aur și necunoscută în lumea materiei inerte. ”

— Matila C. Ghyka, Estetica proporțiilor în natură și în artă^[47]

Matila Ghyka a interpretat numărul de aur ca reprezentând un secret fundamental al universului și considera că acest număr este înrădăcinat în ființa umană și în general în materia vie, care își manifestă preferința pentru proporțiile legate de acest număr în moduri foarte variate. În mod particular, din punct de vedere estetic oamenii preferă proporțiile numărului de aur oricăror altor proporții. Faptul că diferite opere de artă și lucrări arhitectonice, de la piramidele din Egipt și templele Greciei antice la catedralele gotice respectă proporțiile respective, fără a fi fost dimensionate în mod conștient pentru respectarea acestor proporții, se datorește unui simț înnăscut pentru aceste proporții. Deși susține că numărul de aur este de regăsit în toate manifestările materiei vii, analizele sale se concentrează asupra utilizării lui în operele de artă, amintind doar în treacăt alte asemenea manifestări, de exemplu necesitatea „comodulării” în muzică.
Ghyka utilizează termenul de simetrie în sensul inițial al acestei noțiuni, anume definirea unei proporții plăcute din punct de vedere estetic. În prezentarea sa, el arată importanța „simetriei dinamice” descrise de Jay Hambridge. Față de simetria statică caracterizată prin dreptunghiuri având raportul laturilor egal cu: , , , etc. (pe care Luca Pacioli le numește „proporții discrete”), simetria suținută de Matila Ghyka este bazată pe dreptunghiuri dinamice, având raportul laturilor egal cu , , , cu numărul de aur , cu rădăcina patrată a acestuia sau cu pătratul acestuia ^[48][49]. Este de remarcat că standardul ISO 216 (bazat pe standardul DIN 476 din 1922) a adoptat raportul pentru formatele de hârtie.^[50]
În opoziție cu această cerință estetică de bază se află curentele care se opun acestei proporționalități, pe care o înlocuiesc cu module aritmetice statice, așa cum este cazul curentului academist din arta franceză a secolului al XVIII-lea. Ca un exemplu specific al acestei „fosilizări a artei”, Ghyka citează teoriile școlii „a-geometrice” lansate de pictorul Léon Bazile Perrault.
Matila Ghyka nu se limitează la definirea numărului de aur sau a secțiunii de aur. El dezvoltă din punct de vedere matematic teoria numărului de aur, arătându-i toate implicațiile geometrice. Pornind de la figurile geometriei plane care respectă regulile secțiunii de aur, în particular pentagonul și pentagrama, el trece la prezentarea corpurilor platonice care se supun acelorași reguli: tetraedrul, cubul, octaedrul, dodecaedrul și icozaedrul. El mai arată modul în care diferitele figuri elementare se combină în cadrul unei opere de artă, astfel încât să creeze o „euritmie” și prezintă analize armonice complexe ale diferitor construcții din antichitatea clasică, din perioada gotică și din perioada barocă.
În studiile sale cu privire la umplerea spațiului cu figuri geometrice, Matila Ghyka a constatat că, dacă un plan bi-dimensional poate fi umplut complet cu triunghiuri echilaterale egale, aceasta nu mai era posibil într-un plan tridimensional, utilizând tetraedru. Pentru umplerea spațiului, Ghyka a imaginat corpuri semi-regulate, pe care le-a denumit „saboți”. Ilustrarea teoriilor lui Ghyka a fost prezentată în sala dedicată matematicii din muzeul Palais de la Découverte.
Lucrările lui Matila Ghyka îmbină o analiză matematică adâncită cu studii estetice și studii psihologice, deschizând calea pentru numeroase cercetări ulterioare.

Colaborarea cu Salvador Dalí

Matila Ghyka l-a cunoscut pe Salvador Dalí în 1947, la Los Angeles, la un dineu dat de Helen Wills, fosta campioană de tennis de la Wimbledon, a cărei fotografie o utilizase pentru ilustrarea volumului său, Le Nombre d’Or. Pictorul s-a arătat interesat de teoriile estetice ale lui Matila Ghyka și au urmat o serie de întâlniri la reședința lui Dalí de la Monterey. În biblioteca personală a lui Dalí se păstrează două din volumele de estetică publicate de Ghyka. Dintr-o scrisoare a lui Matila Ghyka, păstrată în biblioteca lui Dali, rezultă că volumele îi fuseseră date pictorului cu puțin timp după ce se cunoscuseră în California.^[51] Ambele volume conțin numeroase adnotații.^[52] făcute de Dalí.
Dalí nu avea cunoștințele necesare pentru a înțelege întreg substratul matematic al teoriilor lui Ghyka. De aceea, cei doi au colaborat pentru definitivarea unora dintre tablourile la care Dalí lucra în acea vreme. Dintre acestea, este de menționat Leda atomica, pentru care Ghyka a calculat proporțiile pentagonului în care este înscrisă figura principală a tabloului. Formula de calcul a fost scrisă de Dalí în partea inferioară a tabloului, în colțul din dreapta. În volumul său 50 de secrete ale artizanatului magic (50 Secrets of Magic Craftsmanship) există mai multe desene care arată modul în care a fost conceput tabloul Leda Atomica. Unul dintre acestea prezintă forma finală a tabloului peste care este suprapus un pentagon și cercul circumscris. Deși desenul este, fără îndoială, realizat după terminarea tabloului, el are rolul de a demonstra gândirea matematică pe care se bazează tabloul.^[52][53]
Un alt tablou bazat pe teoriile lui Matila Ghyka este Madona de la Port Lligat, realizat și el în 1949. Tabloul respectă o construcție geometrică precisă, figura Madonei fiind încadrată într-un triunghi așezat peste dreptunghiul format de tabernacul, proporțiile formelor geometrice respectând teoriile estetice ale lui Ghyka. Liniile diagonale se intersectează pe un ochi al pruncului Isus care este situat în centrul tabloului.^[54]
În 1955, Dalí a pictat Cina cea de Taină, o evocare a tabloului lui Leonardo Da Vinci având aceeași temă. Proporțiile generale ale tabloului respectă regulile „secțiunii de aur” așa cum au fost definite de Matila Ghyka. Isus Christos nu este așezat la masă cu ucenicii, ci este reprezentat în partea superioară a tabloului, deasupra unui dodecaedru suprapus peste o imagine a golfului din Port Lligat. Tabloul cuprinde și alte elemente ale secțiunii de aur: grupul ucenicilor în rugăciune formează o linie de pentagoane regulate.^[55]
Tratatul lui Salvador Dalí 50 de secrete ale artizanatului magic (50 Secrets of Magic Craftsmanship) conține, în ultima parte, un rezumat al lucrărilor lui Ghyka. Formele corpurilor platonice, descrise de Ghyka, sunt prezentate ca forme artistice esențiale, Dalí recomandându-le elevilor săi să construiască machete ale acestor corpuri, similare cu structurile pe care le construise Leonardo, dar suficient de mari pentru ca modele vii să poată poza în interiorul lor.^[52]

Vioara executată de Johann Goldfuß în concordanţă cu proporţiile secţiunii de aur elaborate de Matila Ghyka

Influența lucrărilor de estetică ale lui Matila Ghyka

Teoriile lui Matila Ghyka au influențat numeroși esteticieni și artiști care i-au preluat principiile și le-au aplicat sau dezvoltat. Această influență s-a remarcat însă și în numeroase alte domenii, printre care arhitectura și muzica.
Teoria numărului de aur, expusă de Matila Ghyka l-a inspirat pe arhitectul francez Le Corbusier, al cărui țel era să creeze proporții armonice în spațiile de locuit, și a aplicat teoria la proiectarea apartamentelor din blocuri de locuințe. Deși Le Corbusier nu avea cunoștințele necesare înțelegerii teoriilor matematice ale lui Ghyka, el a fost capabil să înțeleagă, în mod intuitiv, sensul ilustrațiilor pe care Ghyka le prezenta. Profesorul Andrea Speiser de la Universitatea din Zurich a încercat să-i prezinte demonstrațiile matematice aplicate la ornamentele egiptene și la muzica lui Bach și Beethoven, dar Le Corbusier a acceptat valabilitatea teoriei consistenței dintre operele de artă și natură, recunoscând însă că partea matematică îl depășea.^[56] În 1947 Le Corbusier a conceput clădirea Secretariatului Națiunilor Unite din New York, raportul dintre înălțimea și lățimea clădirii de 39 de etaje fiind foarte apropiată de numărul de aur 1,618 indicat de Ghyka ^[57]. De asemenea proporțiile de aur au fost utilizate de Le Corbusier în proiectarea bisericii Notre Dame du Haut de la Ronchamp.
Designerul olandez Axel Vervoordt a proiectat și executat din mahon Ghyka's Cofee table, pornind de la teoriile cuprinse în cartea sa, The Geometry of art and life. Corectitudinea teoriilor lui Matila Ghyka a fost pusă în evidență și în muzică. Un prim studiu care identifica existența numărului de aur în muzică fusese făcut de muzicologul rus L. Sabaneev în 1925, analizând muzica Etude-lor lui Frédéric Chopin.^[58] Mai târziu, Roy Howat a efectuat o analiză a duratei, ritmului, armoniei, relațiilor dintre diferitele teme muzicale și alte elemente ale muzicii lui Claude Debussy, demonstrând că structurile muzicale din piesele pentru pian Reflets dans l'eau și L'isle joyeuse precum și din poemul simfonic La mer respectă proporțiile definite prin numerele lui Fibonacci, și că organizarea muzicii după diferite scheme geometrice contribuie la efectul dramatic realizat.^[59] Deși niciunul dintre compozitori nu a urmărit includerea proporțiilor secțiunii de aur în muzica lor, existența acestor proporții arată că Matila Ghyka era îndreptățit să considere că ele reprezintă un element incorporat în sentimentul estetic al oamenilor.
Pe de altă parte, numărul de aur a fost utilizat și în construcția de instrumente muzicale. Astfel, în 1969,lutierul Johann Goldfuß a construit o vioară ale cărei dimensiuni respectau proporția de aur. Aceste proporții elimină anumite efecte de rezonanță și asigură o uniformitate mai pronunțate a intensității sunetelor. Proporții legate de numărul de aur și de teoriile lui Ghyka se regăsesc în marea majoritate a instrumentelor cu coarde ^[60].

La doar cîțiva ani de la dispariția lui Matila Ghyka, revista Secolul XX publică o primă traducere din opera sa, iar în notele care însoțesc traducerea faimosului volum a lui Wellek și Waren, Teoria literaturii, Sorin Alexandrescu îl prezintă pe acesta, ca și pe Pius Servien, ca precursori ai lui Garrett Birkhoff în demersurile de constituire a unei estetici matematice.
 În România, reconsiderarea operei sale s-a datorat în cea mai mare masură profesorului Solomon Marcus care, în diferite ocazii, publicații și volume, a evidențiat fertilitatea teoriilor lui Matila Ghyka, citând aici studiul din volumul Din gândirea matematică românească, apărut în 1975, dar nu numai. Revistele Secolul XX, Arta, Ramuri au fost principalii vectori în aducerea în actualitate a numelui prințului român.
 Nume de prestigiu din era postbelică, precum Petru Comarnescu, Eugen Schileru, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Mihai Ralea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga i-au făcut vizibilă statura sa intelectuală sau i-au amintit numele. Esteticieni români, precum V. E. Mașek, Lucian Dragomirescu sau profesorul arhitect Adrian Gheorghiu s-au aplecat asupra operei sale, iar tinerii critici de artă i-au amintit numele atunci când expozițiile pe care le prezentau, aveau legătură cu structurile de ordine demontate de Matila Ghyka.
De abia în 1981 o primă selecție din opera sa a văzut lumina tiparului în limba țării de baștină, sub îngrijirea profesorului timișorean Ion Iliescu. După apariția acestei lucrări, au apărut comentarii datorate lui Paul Caravia (despre memoriile prințului), M. N. Rusu, Ion Ianoși, Titu Popescu, Vasile Cornea despre opera lui Matila Ghyka. În anii din urmă, la Iași, în 2006, doamna Georgeta M. Dominte a susținut prima teză de doctorat în filosofie care are ca obiect exclusiv opera prințului Ghyka, Matila C. Ghyka și frumosul vizual (Repere în Istoria filosofiei și Artelor Plastice), publicată într-un masiv volum în chiar orașul natal al lui Matila Ghyka.

Istorici precum Victor Valeriu Dobrinescu, Mihai Sorin Rădulescu, Georgeta Filitti, Silviu Marian Miloiu, Sorin Arhire, M. N. Rusu, Florin Manolescu, Mihai Pelin, Horia Nestorescu-Bălcești s-au ocupat de activitățile sale diplomatice, de călătoriile sale sau de genealogia familiei. Istorici militari, precum comadorul Marian Mosneagu sau doamna Mariana Păvăloiu, în publicații de o circulație mai restrânsă s-au referit la evenimente specifice activitații lor, care au vizat și ofițerul de marină Matila Ghyka. Editurile „Curtea veche” și „Univers enciclopedic” au tradus câte două titluri, respectiv un titlu, din opera prințului român. Nu trebuie neglijate eforturile profesoarei ieșene Florica Câmpan, care în lucrările de popularizare (și istorie) a matematicii, referirile la Matila C. Ghyka sunt frecvente. Dicționarele și enciclopediile mai recente, inclusiv cele specializate în masonerie, îl amintesc în puține rânduri, dar doar atît. Iar la apariția în românește a lucrărilor sale, comentariile din presă au preluat ad literam informațiile din memoriile lui Mircea Eliade despre ultimii ani ai vieții prințului, fără a le supune judecății critice.

Ultimii ani

Deși se cunoaște foarte puțin, prințul Matila Costiescu Ghyka a colaborat intens în timpul războiului și dupa aceea la publicații de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Franța, Belgia, Algeria (pe timpul ocupării Franței de către germani) și Anglia (se cunosc cam 30 de publicații apărute în țările mai sus citate), abordând teme politice de actualitate, probleme de filosofie, estetică, ș.a.m.d.
În timpul vieții, Matila Ghyka a obținut diferite distincțiii. Era cavaler al Royal Victorian Order (K.C.V.O.) și fusese decorat cu Ordinul Coroana României și cu Crucea Militară (Military Cross) a Regatului Unit, Legiunea de Onoare franceză și altele.
În 1950, în vârstă de aproape 70 de ani, s-a retras în Europa, trăind pentru mai mulți ani la Chapelizod, o mică localitate la vest de Dublin, Irlanda. După o viață în timpul căreia avusese prilejul să se bucure de toate onorurile, ultimii 15 ani ai vieții au fost triști. Lipsit de resurse materiale, Matila Ghyka a fost nevoit să-și câștige existența trăind din expediente. A făcut diferite traduceri (vezi lista lucrărilor publicate), a scris sub pseudonim romane polițiste (informație nedocumentată ca și aceea că a colaborat cu Walt Disney, datorate lui Mircea Eliade) și chiar a fost nevoit să facă munci manuale (singurele referințe în această problemă sunt ale lui Mircea Eliade, nu știm cât de sustenabile).^[23]
În necrologul pe care l-a publicat în 1965, Mircea Eliade menționează că, la vârsta de 75 de ani, lui Matila Ghyka îi fusese dat să cunoască viața unui student sărac, trăind din expediente, adică acceptând orice fel de muncă - intelectuală sau manuală - ca să-și poată ține zilele.

„Nu știu cine poartă răspunderea acestei nevrednicii strigătoare la cer: autorul neuitatului Le Nombre d’Or să fie silit, la bătrânețe, să facă pachete la Bon Marché (pachete cu hârtie colorată, căci era săptămâna Crăciunului...!). Sunt sigur însă că el, Matila Ghyka, nu s-a plâns niciodată. Nimănui!”

— Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii ^[61]

Mormântul lui Matila Ghyka şi al soţiei sale la cimitirul Gunnersbury Cemetery, Londra

Soția sa, Eileen, a murit la 10 februarie 1963. Doi ani mai târziu, în ziua de 14 iulie 1965 la Londra, a murit și Matila Ghyka. Soții Ghyka sunt înmormântați în cimitirul Gunnersbury din Londra, mormântul fiind restaurat prin grija criticului de artă Radu Varia, astfel că imaginea alaturată, nu mai este de actualitate.^[62]
Cei doi copii ai lui Matila Ghyka au murit relativ tineri. Fiul său, Roderick Ghyka, actor și sculptor, cu studii în Marea Britanie, a plecat în Statele Unite unde a jucat ca actor în două filme: The Battle of Love's Return (1971) și The Divine Obsession (1976), primul, o comedie romantică, al doilea un film pentru adulți, ambele regizate de Lloyd Kaufman^[63].
Roderick Ghyka a murit în 1978, iar sora sa, Maureen, în 1979. În ceea ce privește descendenții direcți, familia lui Matila Ghyka s-a stins. Cele mai multe referințe despre viața lui Matila Ghyka, se găsesc in lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu..


sursa