"Oamenii nu ajung să se înţeleagă, căci îşi aranjează existenţa în comun după scara unei piramide fatale. Vor cu toţii să ajungă pe culme şi se inverşunează să-i inlăture pe ceilalţi, când ar fi mult mai firesc să traiască precum florile unei pajişti unde fiecare îşi găseşte locul şi primeşte în aceeaşi măsura ploaia şi vremea frumoasă, şi răcoarea brizei, binecuvântarea cerului şi violenţa furtunilor. Oare când vor invăţa oamenii să urmeze minunatul exemplu pe care li-l oferă natura?" (Cuvintele lui Brâncuşi, I. Jianu "Mărturii: Brâncuşi", 1945, p47)
Omul. Repezentant al paradoxului, prin excelenţă: înger şi demon, iubit, pedepsit şi răsplătit de Dumnezeu, erou civilizator si bestie în acelaşi timp, unii au zis “trestie cugetăoare”, alţii au spus “lup de stepă”.
Ce e ciudat la omul ăsta, e că pare mereu să vrea a merge mai departe… Nu e niciodată mulţumit cu ce-i oferă natura de la sine, astfel încât face apel la ceea ce îl diferenţiază la modul cel mai evident de toate celelalte vieţuitoare cunoscute până acum, şi inventează… şi-nventează, şi-nventează.
Acum, bineînţeles că e mai bine să mergi în sandale decât în picioarele goale, să poţi da un telefon când întârzii ş.a.m.d., dar când au venit ăştia să mă-ntrebe dacă în loc de 60 MB/sec nu vreau 100 MB/sec, m-am întrebat la ce măsa mi-ar folosi, şi le-am spus că sunt mulţumit cu ce am. Chestia asta a părut să le stârnească confuzie şi mi-au zis că aş mai avea şi nu ştiu câte posturi T.V. în plus, la un preţ derizoriu. La ce bun, dacă toate-s de căcat (în afară poate de TVR Cultural, ah şi Mezzo) ?
S-ar putea să fie din cauza vârstei (am 24), sau din cauza c-am dreptate, sau poate din alt motiv, dar eu zic că la un moment dat trebuie s-o luăm şi noi mai încet. Adică: noi am făcut tehnologia ca să ne fie nouă mai bine, să avem mai mult timp liber pentru noi şi prietenii noştri, pentru iubitele, iubiţii şi cărţile noastre, pentru ca să fim mai liberi. Toată lumea ştie lucrurile astea, dar unii parcă le-au uitat. Alţii, mai şmecheri şi mai cu bani s-au prins că ăia au uitat şi au început să exploateze lucrul ăsta.
Dacă ne aţintim puţin atenţia asupra invenţiei numărul unu, carcacteristică revoluţiei industriale, observăm un lucru straniu şi şocant. În fabrică, nu omul mânuieşte uneltele, în fabrică mecanismul, adică ansamblul instrumentelor îi determină omului mişcările. Omul devine practic parte a mecanismului, se mecanicizează pe sine, şi încetează a mai avea scadenţe de ritm, libertate a mişcării sau momente spontane de pauză. Trist tablou, groaznic. Şi toate astea cu consimţământul său; omul îşi predă voinţa de bună voie, fiindcă, se pare, fabricile ar fi bune, deoarece produc, şi noi oamenii avem nevoie de “produse”. Adică cine s-ar mai descurca astâzi fără produse? Nici măcar prea multe dintre triburile cele mai sălbatice. Apropo, primile produse oferite lor de către şmecherii pomeniţi mai sus au fost armele… şi ei, de bună voie, le-au acceptat.
Majoritatea dintre noi, totuşi, nu lucrează în fabrică şi nici nu şi-a cumpărat (încă) arme. Însă trăim în inima civilizaţiei, ceea ce însemnă că avem şi noi parte de această teribilă ispită a predării voinţei în schimbul confortului, sau, la fel de rău, suntem noi înşine într-o anumită măsură “produse” ale civilizaţiei.
O trăsătură esenţială a omului, înţeles ca produs al civilizaţiei este faptul că e “specializat” (dar nu e şi special, doar se crede aşa). Asta înseamnă de fapt că el nu ştie să facă prea multe lucruri, ştie numai una şi bună, adică meseria lui, rezultat al opţiunii sale pentru felul în care să fie folosit de către civilizaţie. Fiindcă acest eseu nu se vrea o pledoarie împotriva ideii de civilizaţie, ci doar o critică la dezvoltarea ei greşită, din ce în ce mai rapidă în direcţia înrobirii de bună voie a omului, trebuie să precizez că din toate timpurile au existat specializări, şi e normal să fie aşa. Insist însă asupra ideii că la un moment dat “progresul” şi goanna după noutate ar trebui, poate, încetinite, în orice caz analizate mai bine pentru a se conforma persoanei umane.
Reîntorcându-ne la problema specializării şi a persoanei umane, putem observa că la sat, unde, spre deosebire de mediul urban, există mai puţine specializări, oamenii sunt (încă) în stare să aibe grijă singuri de gospodăria lor, să se autoadministreze. Declinul potenţial al civilizaţiei, în sensul alienării de către ea a persoanei umane porneşte însă odată cu apariţia oraşului, spaţiu mercantil, în care persoanele sunt atât de interdependente încât le lipsesc până şi noţiunile elementare pentru a supravieţui singuri.
Un prototip al oraşului, bine întipărit în imaginarul lumii moderne este Babel, Poarta Zeului, în traducere. Ce altceva este încercarea de a ridica un turn până la cer dacă nu o afirmare a puterii civilizaţiei. Şi ce altceva este răspunsul divin, dacă nu o desfinţare totală a specializărilor, ducând la o dezorganizare fatală a funcţionării sistemului civilizaţional. Interesant e că acest blestem al Divinităţii vine tocmai sub forma unei supraspecializări, ca să zicem aşa, lingvistice.
Tragem deci concluzia că, pentru ca civilizaţia să funcţioneze, ea are nevoie de specializări, dar numai la un anumit nivel, pragmatic, unde fiecare este interdependent şi îşi împlineşte rolul în sistem asemenea unei piese într-un mecanism. Când însă indivizii (căci nu se mai numesc persoane) capătă libertatea şi potenţialul de a se manifesta în mod original şi creativ, propunând alte modele decât cele deja stabilite de civilizaţia în cauză, aceaştia sunt văzuţi ca o ameninţare la adresa sistemului şi, deci, a marii majorităţi ce se bucură de confortul şi de protecţia căldicică oferită de sistem. Orice "element" considerat ca fiind subversiv este repede exclus din societate. Acesta este motivul pentru care Platon spune în Republica că artiştii nu ar trebui primiţi în (so)cetate, şi motivul pentru care sistemele utopice au grijă să scape de “elementele asociale”.
S-ar putea obiecta că lumea nu mai crede în sisteme utopice şi că acum trăim “în cea mai bună dintre lumile posiobile”. Serios? Dar “American Dream” ce înseamnă? Ce înseamnă toate reclamele astea cu care suntem bombardaţi de peste tot? Ce înseamnă când lumea ignoră faptul că mor mii de oameni în fiecare zi de foame, dar când o cântăreaţă moare de supradoză sau o prinţesă moare într-un accident de maşină toată lumea e numai ochi şi urechi... la t.v... sau, s-o recunoştem, pe net?
Bineînţeles că netul e mai bun decât t.v-ul, că măcar aleg ce văd, dar de ce constat că trece ziua şi parcă nu m-am ales cu mai nimic, decât cu informaţii pe care a doua zi le-am şi uitat? O fi doar vina mea, poate alţii-s mai deştepţi, cu siguranţă unii sunt mai prosti, dar ştiu că niciodată nu mi-a folosit vreun update sugerat de însuşi “netul”, cum nu mi-a folosit vreodată un pliant de la metrou.
Ce vreau să zic, că ar fi sănătos, din când în când măcar, să mai lăsăm lupul de stepă din noi să iasă afară şi să zică câte-un aproape uitat “hai sictir !!!” în faţa intruziunilor ăstora în viaţa noastră şi să mai facem şi câte o pauză din vârtejul ăsta pentru a ne mai gândi şi noi puţin: “Eu de fapt cine sunt ? De ce trăiesc? Ce vreau de la viaţă ?”. Asta fiindcă ştiu că lupul de stepă din mine nu are nevoie să deschidă televizorul ca să vadă cât de rău plouă, ci deschide geamul, şi dacă vrea, iese în ploaie dezbrăcat, în ciuda contraindicaţilor… Lupul ăsta de stepă se-ntreabă ce măsa au ăştia de vorbesc atât de mult la telefon, şi se miră în general de cam cât de importanţi cred indivizii ăştia că sunt.
Lupului de stepă îi place arşiţa soarelui pe spate şi vântul cald venind din faţă. Lupul de stepă se aruncă-n apa rece a mării, după care se trânteşte pe nisip şi se gândeşte: “Ce bine că nu-i tot timpu’ acelaşi anotimp !”
Autor: Mircea Al. Stoica
masinadescris.net
