Ion Ghica ( 12 aug.1816 - 2 apr.1897 ),descendent al unui neam de domni, a fost unul dintre cei mai importanti oameni politici ai veacului XIX.Prim ministru al Moldovei si apoi al Tarii Romanesti in anii unirii de la 1859 precum si in guvenul instalat la putere de Locotenenta Domneasca ( 11 febr.1866 - 10 mai 1866 ) el si-a continuat cariera politica si in vremea lui Carol I cand a detinut, in doua randuri, functia de prim ministru si ocupand in guverne sccesive diverse fotolii ministeriale.Sa mai mentionam ca a fost unul dintre fondatorii Societatii "Fratia", ai Partidului National Liberal ( 1875 ) si ca a reprezentat Romania in calitate de Ministru plenipotentiar in capitala Marii Britanii.
Era Ion Ghica si un european ? Sa-i parcurgem biografia scolara : a invatat in casa sa scrie si sa citeascain limbile elina si romana, a urmat cursurile de franceza ale lui J.P.Vaillant si cursurile colegiului "Sf. Sava".A plecat apoi l-a Paris, si-a sustinut bacalaureatul in stiinte matematice la Sorbona ,a absolvit Scoala de Mine , frcventand in paralel cursuri de economie.
Revenit in tara imbina activitatea profesionala cu cea politica, devenind asa cum am mentionat unul dintre fruntasii Revolutiei de la 1848.Sfarsitul revolutiei il determina sa caute adapost in Imperiul Otoman unde devine prin gratia Sultanului Abdul - Medjid......bey de Samos !
Intre amintirile legate de numele sau in frumoasa insula pe care le gasim si astazi se numara si aceea de luptator contra piratilor.
Ion Ghica a fost insa si un insemnat om de cultura.Este suficient sa spunem ca a fost ales in patru randuri presedinte al Academiei Romane.
Scrisorile sale catre prietenul Vasile Alecsandri nu sunt doar fumoase ci si pretioase din punct de vedere istoric.
Iata cum contureaza pana mrelui intelectual portretul lui Nicu Balcescu, deasemenea prieten foarte apropiat : "Un găligan de scolar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab si pirpiriu, îl trântise la pământ si-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halvită.
Goliatul, căruia toti îi ziceam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru îi venea de hac, îsi petrecea timpul mai mult la poarta scoalei…... Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete si i-l smulgea din mână; gratie puternicilor săi pumni, răspândise o asa groază printre băieti, încât multi îi plăteau tribut în natură sau în parale, ca să nu-i bată sau ca să-i protege în contra altor camarazi.
De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, desi trântit la pământ, dar nu lăsa să-i scape halvita; o apăra din mâni si din picioare, cu dintii si cu unghiile.
….. mi-am luat inima în dinti si m-am aruncat în ajutorul celui slab si asuprit.
Cea dintâi grijă a băiatului când s-a ridicat de la pământ a fost să caute să-si adune după jos foile caietului său, zdrentuite si risipite în luptă …….A doua zi când m-am dus la scoală, l-am găsit în usa clasei a IV-a de umanioare; cum m-a văzut, si-a scos sapca, arătându-mi cu multumire caietul, zicându-mi:
'Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă'.
Foile rupte erau lipite si cârpite fiecare la locul lor, cu o minutioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văz pe unele pagine scris cu litere majuscule fraze ca acestea:
'Petru Maior spune ...'
'Fotino zice ...'
'Din Constantin Căpitanul ...'
'După logof. Radu Greceanu ...'
Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în scoalele noastre de istorie natională.
La întoarcerea mea din Paris, la anul 1841, ducându-mă să văd pe poetul Alexandrescu la Gorgani, unde se afla închis într-o cameră în fundul curtii lângă gârlă, după ce am stat acolo până înnoptase, când am iesit, ofiterul de pază …. îmi zice:
'Vei să te duc si la Nicu Bălcescu? Nu ne vede nimeni, c-au plecat toti de la cancelarie; numai să nu spui cuiva, că dau de belea.'
În camera în care am intrat, un tânăr căruia d-abia îi mija mustata pe buze sedea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt asternut decât o manta soldătească ghemuită căpătâi si o lumânare de seu într-un sfesnic de pământ, care lumina un Ceaslov, singura carte ce-i fusese permisă. Acel arestant era băiatul pe care cu câtiva ani îndărăt îl scosesem din mânile fiorosului Sotea.
În tot timpul cât a trăit Nicu Bălcescu, am fost în cea mai strânsă legătură de amicitie si de comunitate de cugetări. Am trăit mult în acelasi oras, la Bucuresti, la Paris si la Constantinopol, si, când am fost despărtiti unul de altul, am fost în corespondentă continuă, ne-am comunicat totdeauna tot ce cugetam, tot ce lucram.".
Ion Ghica s-a stins la 7 mai 1897 la mosia lui de la Ghergani.
sursa
